Amintiri cu miros de scortisoara
In comuna bunicilor se afla pe vremea copilariei mele, o pravalie tinuta de un evreu. Mergeam la acea pravalie cu bunicul, ori de cate ori ma duceau parintii in vizita la tara. Mi-amintesc si acum de acel loc, pe care l-am cunoscut cu simturile unui pusti de o schioapa, un univers mirific, plin de culori si arome inghesuite pe rafturi din lemn de stejar. Jupanul era un om rotofei, barbos si zambitor, intotdeauna ne iesea in intampinare rostind una si aceeasi intrebare ca pe o parola: “Ce mai e nou mestere Cristea?”. La care bunicul dadea mana cu el si raspundea invariabil “Ce sa fie? Iaca ni s-a facut pofta de niscaiva dulciuri”. Asa raspundea bunicul. La plural. Ca si cum venise cu cineva acolo si acel cineva era om in toata firea, nu un copil care abia intelegea ce se petrece in jurul lui. S-apoi cerea jupanului sa deie baietului bomboane si ciocolata “de ceea neagra”, iar lui sa-i puna intr-un petic de hartie niste “scandurele”. Nici acum nu stiu de ce numea bunicul napolitanele, scandurele. Dar ii placeau intr-un mod special. Le descoperise gustul in vremea dintre cele doua razboaie, cand umbla prin tara cu negustoria de rachiu. Eu le-am aflat de la el, caci mama ma ferea de dulciuri ca de doctorii, indemnandu-ma sa mananc mere si prune in locul lor.
De ce va spun toate acestea? Poate ca n-am altceva mai bun de facut!? Oricum, vremurile acelea au trecut repede si pravaliile au fost inlocuite de “Magazinul Mixt” sau de “Cooperativa” care nu numai ca nu aveau marfurile de altadata dar au inlocuit brusc ideea de client, cu cea de consumator. Renuntand pe parcurs si la respectul fata de cel care cumpara. Apoi a trecut si vremea comunismului, dupa aceeasi lege care spune ca “totul are un sfarsit”. Dupa asta lucrurile au luat un nou curs. Totusi observ acum, ca unele dintre ele revin cumva la “forme” pe care oamenii le-au indragit, asociindu-le cu timpuri in care erau tineri si puternici.
De exemplu, deunazi am intrat intr-un magazin de cartier pe care de altfel nu l-as fi bagat in seama nicicum. Astazi astfel de magazine sunt prea mici si prea multe, construite dupa acelasi model, limitate la puterea de cumparare a clientilor din preajma. De acest magazin mi-a povestit insa mama, indemnandu-ma sa cumpar paine de acolo pentru ca ar fi mai proaspata. Si am ascultat-o. Patronul care este in acelasi timp si vanzator, e grec de la marea Egee. Il ajuta si fiul sau, la raionul de lactate. Vinde de toate, de la paine pana la pasta de dinti. Marfuri obisnuite. Imi zice toate lucrurile astea vazand ca ma mir de accentul lui. Nevasta-sa e romanca si i-a invatat pe amandoi sa vorbeasca romaneste. “Cum altfel sa te intelegi cu clientul?” imi zice, si apoi ma intreaba zambind “Cu ce va servesc?”.
Acum ajung cu adevarat la motivul pentru care v-am povestit aceste lucruri. Aseara, pentru cateva clipe, ceva din aerul strans in acel magazin mi-a reamintit de pravalia copilariei mele. Nu mirosea a scortisoara, rafturile nu erau din lemn si nici macar napolitane nu aveau. Cred ca felul in care m-a privit si mi-a vorbit jupanul grec a fost cauza. Nu eram doar un simplu client, ci un om care venise in vizita. Ceea ce cumparam nu era relevant. Trecusem pe acolo.
Poate ca aceste randuri n-ar fi trebuit niciodata scrise. Nu stiu daca ceea ce am spus are pentru cineva vreo importanta; sunt lucruri pe care unii dintre voi le cunoasteti. Am facut-o insa la indemnul unei femei care a vazut in mine ceea ce altii n-au putut vedea. Nici nu ar fi avut cum sa vada. Ea considera ca exista lucruri care merita a fi spuse, desi noi le stim. Nu-i asa Iulia? Aceasta intamplare este unul dintre acele lucruri. Mai exista si altele si ea o stie prea bine. Pe unele i le spun eu, pe altele mi le spune ea. In cele din urma va trebui sa ni le spunem pe toate.
martines
ianuarie, 2002